galatheea

Peisaj cu păsări

Iese o pasăre incandescentă din mare

pene însângerate se scutură pe valuri

*

Ne privim de la o distanţă oarecare

între noi un aer si un timp ca un zbor de păsări

*

Lipeste-ti linistea de pieptul meu si-ascultă

e un clopot aici, clătinat de păsări.

*

Am câte-o pasăre lipită de fiecare vârf de deget

zborul lor mototolind aerul cărnii tale.

*

Există o pasăre undeva deasupra

umbre ale aripilor ei tinerile noastre de mână

Poartă deschisă spre câmp

câmp dechis către păsări

*

Alunecă o pasăre ruginită în mare

ni se apropie inima de pământ.

Trăire de-o clipă

Ne privim cum ne-am acoperi

în noptile de vară, trupurile goale, c-un cearceaf

când cortul corpului, în tine ancorat

se face depărtare-n urma mea

si ce urmează după mine se face altă depărtare,

rămân suspendat în clipa care nu mă-ncape,

viata si moartea se iau de mână si pleacă din mine

lăsându-mă la mijlocul a două depărtări

sângerând,

rupt, zdrentuit, cu tivul iluziilor descusut,

oricât de tare-as sângera

nu voi putea vreodată să produc ecou,

îmi zici,

fac slalom printre gesturile tale,

nerăbdarea ne pocneste, în piepturi, din degete,

ne dezacordăm respiratiile c-un semiton de neliniste

inima îmi devine

un balon de săpun

si se sparge de tine,

stau la pândă, gata să-nhat

poezia ce ni se despleteste pe umeri

ca o umbră de salcie.

Dezlegăm de copaci, cu coada ochiului,

vântul

să ne bandajăm cu el

cuvintele avortate, vinovat, în gând,

si soaptele atârnându-ne de buze, negre

ca liliecii,

cu aripile răsucite spre pământ,

cu pielea cleioasă

în care luna se face

luciu albastru,

ne e teamă să facem vreun zgomot

ca nu cumva să le speriem

(si) să ne rămână prin plete,

ne vascularizăm nemiscarea

cu verdele căzând, al frunzelor, în galben,

ne încolăcim unul pe celălalt, în reluare,

limbi a două tăceri ce se sărută,

când ninge murdar peste noi

cu umbre de păsări,

păstrez conturul mângâierilor tale pe trup

cum păstrează conturul tabloului furat

peretele alb.

Nisip însorit

Începi seara prin a-ti pune în palmă

pe linia vietii

putină sare, din amintirea

mării care-si zidea malurile din două

trupuri goale, de lună umede

acoperite doar de-un cearceaf de vânt;

sarea aceasta de la început e esentială,

are rolul de a preveni senzatia de greată

de mai târziu, apoi

dai două shoturi de singurătate pe gât,

unul după altul, fără întrerupere

până le simti tăria jucându-ti

ca serpii prin trup

si-n obrajii fierbinti, de parcă

ai asista la un incendiu,

muscând la sfârsit,

tot contra gretei

din lămâia de lumină

de care ti-ai rezemat

scara la cer;

esti pregătit să-ti inviti poezia încă nescrisă prin cluburi,

să-i oferi ceva de băut,

să-i răsfângi în ochi gesturile stânjenite,

atât de singur cu ea,

între buzele tale si berea pe care păsesti

ca pe-o plajă cu nisip însorit

fardat de spuma albă a unei mări închipuite,

între gura ta si-a sticlei

civilizatiile se nasc, fac războaie si mor,

copacii dezverzesc în ecouri de frunze,

trupurile transpirate de dragoste

adorm asternutul în alb,

noaptea asta-i prea bucuresteană, vei spune,

lipit de pereti

în metrou fir prin tine

haiku-ul petreci

vei rătăci pe străzi

dintr-o mână în alta un gest sau un tremur,

traficul îti va vopsi gândurile în alb

din nou te vei gândi la asternuturi,

vei simti deodată că ti se toarnă alcoolul culorilor în ochi

si cineva pune capacul uriasei sticle de tequilla

pe fundul căreia, vierme, te vei

târî pe burtă sub presiune,

vei atrage priviri betive

dimineata te vei trezi cu o stare de greată,

vei fi inimă pentru câteva minute

si-o să vomiti sânge,

o să tragi după tine toată ziua

ca pe-un picior cangrenat

acea senzatie de vierme,

mirosul de formol al hainelor

si-al simturilor,

vei iubi o femeie imaginară,

îi vei aduce flori,

ti se va fâstâci în ochi,

veti mirosi a sare

si-a nisip însorit...

Iarbă poetică

Iarba era suită pe soclu

de unde nu puteai s-o smulgi

si să-i mirosi rădăcinile

,,nu călcati pe iarbă” eu luam simturile

si le terfeleam în florile aburinde ale fânului

cum ai tăvăli în mujdei carnea arsă.

Scriu si scrisul se face o iarbă,

care creste, mă acoperă, nu mă mai văd,

din verzis mă pândesc animale de pradă,

spatele-mi zbârleste neclintiri de spaimă,

alerg miscând cu tălpile, din râuri, pietrele,

dau apele, iarba într-o parte si masca lui Tuthankamon,

de scheletele lor mi se-agată conturul,

îl dezbrac precum pielea de sarpe.

Iarba face strip-tease pentru trecători,

poti să-i atingi sânii, să faci sex cu ea,

nimfomana,

o regulez cu mâna vârâtă în cuvinte

până la cot, până la umăr,

până la suflet,

nu se mai satură de mine.

Dublu-click

C-un dublu-click al inimii

fluturi cărnii îti deschid,

nemărginind în flirturi bete

nescanatul stelei vid

Ne formatează apa umbra

strepezindu-si undele,

sărutul nostru autist

piaptănă secundele

Împingi din vers un sân descult

hasurându-mă cu dor

o frunză moare între noi

în vârful picioarelor.

Dragoste cu picioarele goale

Poezia se aseza la masă cuprinsă de inspiratie

compunându-mă febril pronind de la respiratie,

începea cu un vers, mâna stângă, urmat de altul, al mâinii drepte,

cursiv, fără asonante, ca o rostogolire de gânduri îmblănite pe trepte,

îmi scuturam din pletele negre metaforele coapte,

părul meu proiecta peste lume o impresie de noapte.

Când mă termina, poem aproape muritor,

iscălindu-se în dreapta jos, între gleznă si pasul sovăitor,

poezia începea să mă mângâie pe luciul privirii, din înaltul covor,

ademenindu-mă în patul alb al foii de hârtie,-n care ne-aruncam

goi, ne îmbrătisam noptile, ne întretăiam

tăcerile de fluturi răstigniti în insectar

ea, artistul, si eu, opera ei de cretă fardată cu var.

mă trezeam dimineata si găseam chircită si arsă pe foaie

transpiratia noastră greoaie

răsucită în forme ciudate, negru pe alb asternut,

iarbă tăvălită sub noi, rămasi cu sărutul neînceput,

neclintite cesti de portelan defragmentam aducerile-aminte-n doi,

noaptea-si lăsase, greu de umbre, zatul aromat în noi,

îl purtam cum rătăceste pe străzi praful din buzunare

când realitatea te zdrobeste cu picioarele goale

ca pe strugurii copti,

poezia stătea să mă compună si-n alte nopti,

sub lumina rosie a zilei, salivă otrăvită a soarelui turbat,

hârtia mototolea amintirea asternutului improvizat,

în care ne-apucasem zâmbete cu pieptul de cronometrat.

Robert Mîndroiu

banchiză

cu sui apucături de nimfă

în ape tonice ascunsă si-n podoabe,

răstălmăcesti culcusul fierbinte pentru ploaie...

acel ce bate-n geam si strigă

mi-e frate adormit cu fata la perete.

transpir în neagra coborâtoarea grindă,

în colt e

un ocean si stă la pândă,

de te apropii încă, să-ti pui zăvor

la zestre, la glesna rece,

cu fata la perete, îmbrătisând din vinuri

doar ultima secventă ce curge din răscruce!

Flavius Obeadă

*

O, imensă egidă peste izvoare de lacrimi

sculptează-mi pe frunte cu o rană

tăcerea în care renasc planetele!

întru toate ce-mi animă visul

te află si tu, fluture fosforescent.

Te-mbracă în lumină.

Ca într-un joc,

alege-mi menirea să dea

clipei cele ce nu-s...

Si tainica-ti umbră curge în mine.

*

Doar în această clipă universală

umbra lumii, în tine-si

înaltă scânteia;

doar de tine sortită,

tăcerea-si cântă poemul.

Se simte-n aceste necuprinse durate

o tortă învolburată, se simte-n stranii silabe

o soaptă de spumă.

o soaptă în care

sufletul poetului desurubează cubul de vise.

Sînziana-Maria Stoie