gâlceava melcilor

ViaTa de la fereastră, roman

de Doru Munteanu

apărut la Ed. Rao, Bucuresti, 2003

A trecut mai bine de un an de la aparitia acestei cărti si tot atâta timp de la prima mea lectură. Si totusi, abia acum îmi prezint în scris unele impresii, acum, după a doua lectură. Împlinesc, astfel, un deziderat rostit cândva de Thomas Mann, respectiv dorinta ca fiecare carte să-i fie citită măcar de două ori. Evident, marile sale alegorii, cu uriasele proiectii filosofice: ,,Muntele vrăjit”, ,,Doctor Faustus”, ,,Lotte la Weimar”, ,,Iosif si fratii săi”, în care se învârtesc un fel de galaxii epice, pentru a se constitui într-un cosmicum, nu pot fi întelese prea usor, nici chiar după mai multe lecturi care trebuie să fie, mai degrabă, lecturi-studiu. Dar odată efectuată o asemenea operatiune, ce desfătare intelectuală, ce salt instructiv! Si romanul lui Doru Munteanu m-a obligat la o asemenea lectură, dar nu din nepătrunderea fondului sau comentariului filosofic, ci pentru a mă încadra cât mai organic în tumultul vietii, în năvala acesteia asupra Timpului, pentru a-l aseza într-o altă ordine. Cum? Cum ar fi trebuit să fie si n-a fost. Deci nu din acea nepătrundere de fond, ci – după cum am spus – dintr-un motiv de formă, de compozitie. Nu mă puteam împăca în nici un fel cu existenta într-un roman, de fapt, a câtorva romane, venite unele peste altele: suferinta si moartea Dorei, iubirea Marei, moartea tatălui lui Tudor Beu, satul Apold cu lumea lui (scopul e o incursiune în istoria neamului său, de oameni ai acestui pământ numit Ardeal), povestea tulburătoare a evreicei Amalia Goldman, tânăra violată bestial de nazisti la Dakhau, evocarea Primăverii de la Praga, stagiul militar ca student, cu absurdul cazon, teancul de însemnări (scrisori) al lui Octavian Flesariu, colonel brav al armatei române, calvarul sasilor transilvăneni, dusi la muncă decimatoare în Ucraina-Dombas, tot cu violuri si violente, de data aceasta din partea soldatilor rusi, evocarea-portret a profesorului Emil Micu, devenit un fel de mentor pentru autor, cazul freudian Lulu, fiul Flaviei Sterescu, cutremurul din 4 martie ’77, cu rezistenta arhitectonică a orasului-burg Brasov, marile inundatii din ’70, o incursiune în istoria Transilvaniei, cu extindere asupra celor trei: Horia, Closca si Crisan, mai ales Horia (în viziunea portretistică din poemul lui Aron Cotrus – excelent episod – îl reîntâlnesti pe Doru Munteanu, autor de romane istorice remarcabile, în care cuprinde marile evenimente si făuritorii lor, în acest zbuciumat pământ transilvan), handicapatul Octavian din scaunul cu rotile (un fel de alter-ego al lui Tudor Beu, acum redus si el la această stare în urma accidentului de masină), povestea detinutului politic, Traian Grăjdan si, în fine, tabloul (sub formă de jurnal) al Revolutiei din decembrie ’89, cu executia Elenei si a lui Nicolae Ceausescu, si hotărârea lui Tudor Beu de a accepta o nouă operatie care să-l scoată din conditia existentă, de privitor al vietii, imobilizat la fereastră. E clar că privirea aceasta se vrea o retrospectivă a vietii de până acum, în ideea că nu se stie cu ce se va solda operatia pe care, în cele din urmă, o acceptă. Si tot ce s-a petrecut a fost în compania Dorei, fără de care parcă nimic nu mai are sens, respectiv viata lui, acum a unui schilod. Si de ce ar continua-o, când a dispărut fiinta care o tutela? Dar se scrie romanul. Se naste o altă fiintă: mărturia. Ca adevăratii mari creatori, Tudor Beu, jurnalist si om de cultură, se simte obligat să depună această mărturie, să-si dea seama de sine, acum, când nu mai există Dora, în cadrul timpului său, al oamenilor care au făcut istorie, al neamului său, al acestei fantastice schimbări social-politice, petrecută aici în Răsăritul comunist, la răspântia de veacuri XX-XXI. Si privit asa, acest roman devine o carte-document, în linia romanului românesc de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Formulă literară în care acest tip de roman a strălucit. Ca atare, ,,Viata de la fereastră” este, deopotrivă, un roman, si de creatie, si de analiză, cu dominatia creatiei – cum spuneam – cerută de mărturie. Deci, un roman-document, în care reusita e în primul rând prin episoade (câteva excelente: moartea Dorei, drama Amaliei Goldman, revolutia lui Horia). Si-atunci, cum răspunde aceasta celebrei legi a unitătii esteticului, lege formulată la sfârsitul secolului al XVIII-lea de iluministul Gotthold Ephraim Lessing? Adică se încheagă toate aceste componente într-un tot armonios, traversat de forta aceea de viată fără de care nu se sustine reflectarea artistică? Răspunsul este afirmativ. Cea de-a doua lectură mi l-a confirmat deplin. Am obtinut acea decantare, care mi-a adus altă deschidere si altă asimilare a materialului cărtii. Cei doi: Dora si Tudor, sunt locuitorii burgului brasovean care află tot felul de întâmplări, cunosc tot felul de oameni si-si asumă răspunderea de a ni-i prezenta si chiar de a-i judeca. Avem de-a face, deci, cu o prezentare coborâtă în stradă, în viata cea de toate zilele, care, în cele din urmă, se constituie în ceea ce numim istorie. Fără îndoială, episodul cel mai reusit, emotionant, este cel al suferintei si mortii Dorei, al vietii lor de cuplu, usor deritmat de interventiile reflexive, dar nu sub tensiunea emotionalitătii. Interesul lecturii e mentinut de aducerea în redare a amplului material faptic – exemplu: inundatiile văzute din elicopter până către Sighisoara, cu uriasa si cumplita iesire din matcă a Târnavelor si Muresului –, a figurilor umane, cu adevărat de neuitat, ca, de altfel, si descrierea acelor cataclisme. Mărturisesc însă că, pentru a-mi da seama de valoarea acesti cărti, înainte de a efectua a doua lectură, m-am pregătit putin. În spetă, am recitit eseul ,,Aspecte ale romanului” de Edward Morgan Forster, cunoscutul romancier si profesor de estetică la Colegiul Trinity, Cambridge. Acesta, în câteva prelegeri tinute în fata studentilor si a unui numeros public venit din afară, răspunde întrebării fundamentale: Ce este romanul? Si spune simplu: ,,Pentru mine romanul este o poveste...” Asadar, în prim-plan asează povestea, povestirea, în cadrul căreia, apoi, discută: oamenii, intriga, fantezia, profetia, schema si ritmul, limbajul (E.M. Foster, ,,Aspecte ale romanului”, traducere si postfată de Petru Popescu, Ed. pentru Literatură universală, Bucuresti, 1969).

Asadar, am purces la a doua lectură, urmând o metodă structuralistă. Evident, pe măsura înaintării în aceasta, fantezia, profetia au intrat clar în subordinea redării de tip realist, concret, de la fata locului, profesia lui Tudor Beu nedezmintindu-se. Schema si ritmul sunt incluse în materialul de viată redat, în documentul propus cunoasterii. Faptul că cel ce face retrospectiva se află într-o situatie-limită e, din perspectiva enuntată, mai putin important, aproape chiar că se uită. Pe prim-plan se află curiozitatea de a afla cum a fost atunci, ce s-a mai întâmplat si dacă Dora a trăit, totusi, o viată pentru ca apoi, pierderea ei să fie suportată, asezată într-o întelegere, scoasă din sfera destinului nedrept.

Concluzionând, fără a intra noi într-o radiografie a cărtii – aceasta au făcut-o alti comentatori, o face fiecare cititor, după o expresie simplă a lui Voltaire: ,,Cărtile le fac cititorii” – ,,Viata de la fereastră” e în primul rând, o carte-document, de evenimente, de oameni, de istorie reală. Si nu e putin, fiindcă în acest document sunt cuprinse destine si drame ale unor individualităti si mari grupuri sociale, nevinovate în fata istoriei si totusi lovite de aceasta. Dar peste toate, din cenusa destinului si-a mortii se ridică vointa de a trăi. Cu această perspectivă operează orice carte valoroasă. Dar a trăi nu oricum. Chiar si frângerea pe roată a lui Horia, însăsi moartea Dorei, traumatizarea Amaliei sau pieptul dezvelit al tinerilor în Revolutia din ’89 devine tot o ridicare în curgerea eternă a vietii. Aici văd demonstratia majoră a acestei cărti a scriitorului Doru Munteanu, în aceasta se află valoarea ei de operă literară.

Ion Topolog Popescu

Egreta de pe malul celălalt, roman

de Nicolae Gâlmeanu

Ed. Dealul Melcilor, Brasov, 2005

Autor de mai multe volume de poezii, precum ,,Complotul vămilor”, ,,Proiect de cruce”, ,,Alarmă în cristale”, ,,Dumnezeu din gerunziu”, Nicolae Gâlmeanu, director de scoală si dascăl remarcabil în localitatea Cislău – comună mare si frumoasă din jud. Buzău, condusă excelent de către primarul Dumitru Mitroiu (realegerea în succesivele legislaturi e o dovadă clară că primarul e omul care sfinteste locul) – si-a lansat recent (6.05.2005) romanul ,,Egreta de pe malul celălalt”, eveniment ce a adus la întâlnire o mare parte a grupului de scriitori buzoieni si, bineînteles, intelectualitatea tânără si mai vârstnică din zonă.

Au vorbit mai multi despre cartea d-lui Gâlmeanu, citită în prealabil si dovedind o corectă întelegere a acestei parabole din care sau în care se tese textul. Fiindcă, într-adevăr, romanul se constituie într-o fină parabolă ce urmăreste relatia dintre sacru si profan, ca structură ideatică de bază. Rezonantele spatiului si timpului le-am aflat la fata locului, convertite în mit. O lume aflată în declin si derizoriu, devine usor victima zvonurilor, înselării, prostiei si nebuniei, tocmai din cauza traiului ei primitiv. De la prefectură s-a anuntat (nu prea exact si concret) că cine doreste, poate să meargă să schimbe asinii pe cai. Si sătenii pornesc într-o adevărată turmă. Dar ajunsi acolo, li se spune să au depăsit termenul, că au venit prea târziu. Dezamăgirea îi face si mai mărunti si mai dezorientati. Nanale, gâjâitul, devine un fel de observator al acestei lumi în derivă. Un nou zvon i-ar putea împinge spre nesăbuinte si mai mari. Singurii care încearcă să-si păstreze luciditatea, dorinta vie de cunoastere si devenire întru spirit, sunt Noea – ce nume sugestiv în întregul romanului –, tânăra asistentă medicală, si Geologul, care-si sapă în piatra muntelui ,,un disc mare solar si urmăreste evolutia timpului după acest ceas.” Deci precum odinioară magii, initiatori, călăuzitorii. Egreta de pe malul celălalt e doar visul, idealul, care se opune derizoriului, căderii, zburând alb prin acest spatiu sălbatic, aproape calcinat, distrugând imaginea unei păsări împăiate, ca în romanul ,,Bâtlanul” al lui Giorgio Bassani – sigur, într-un alt timp istoric, eroul de-acolo constatându-si scoaterea în afara istoriei tocmai prin lasitatea în care s-a miscat.

Dar cele scrise mai sus reprezintă doar un mod de citire a acestui roman. Un altul poate merge si prin simbolistica Noea-Marta (personajul biblic), drumul cristic, respectiv tot al sacrului care vine să lumineze o lume, să-i dea un sens. Si când un text ne propune mai multe moduri de a-l interpreta, mai ales când în tesătura sa se simte si curgerea unui filon poetic, interesul fată de universul său uman e cu atât mai mare. Ca, de altfel, si în cartea anterioară a d-lui Gâlmeanu: ,,Schimbarea la fată”, cu un fabulos tot de tip mitologic.

Ion Topolog Popescu

PlânS inverS

de Ana Il,

Ed. Dealul Melcilor, Brasov, 2000

Ne-am obisniut mult prea mult să trăim într-o lume a spectacolului. Până si cele mai intime simtăminte sunt pretexte pentru scrierea scenariului. Din această pricină, de multe ori, nu mai stim cine suntem cu adevărat. Un aer artificios ni se zideste pe fată tot mai constrângă-tor. Poezia însăsi se supune acestui fel de-a vietui, risipindu-se în inventarele contabile ale unui tratat sentimental ambulatoriu...

Într-o asemenea lume, recursul la poezie poate fi socotit un lucru pe care din ce în ce mai putini ni-l îngăduim. Celor dăruiti cu puterea de-a exprima inexprimabilul, si care numiti au fost de zei poeti, nu le-a mai rămas decât revolta în fata fugii de eternul omenesc. Ei bine, Ana Il, cu al său volum de poeme ,,Plâns invers” tocmai această reîntoarcere ne propune: adică o reîntoarcere cu fata către esenta umană care ne defineste, înainte de toate cele, în relatie cu Divinitatea. Fiindcă, iată, suntem chipul si asemănarea Domnului. ,,Neatent, Dumnezeu deschide bratele/ si sufletul cade/ Actul de creatie/ nu e decât un act de neglijentă?”

Aici îsi are obârsia adevărata tragedie a existentei omenesti, în măruntele si nesemnificativele ,,neglijente” Divine. Il intuieste această urgie asezată, în proportii diferite, în destinul fiecăruia dintre noi: ,,Zice moartea:/ A mea vei fi/ chiar dacă vor fi doi copaci care te vor iubi, nu unul...”.

Lumea modernă, în orgoliul ei nemăsurat, nu pare să mai aibă timp pentru asemenea ,,scene” din propriul spectacol. Nepăsătoare, le uită. Ana Il încă tine a le aduce din amintire în scurte si fulminante notatii, păstrând însă acelasi ritm de pas prusac impus cuvintelor: nimic de prisos, putine culori, numai tuse de alb si negru. Derizoriul fiecărei zile în fata Marii Treceri se contopeste în strigăt de uimire: ,,Ridic mâna, a doua zi cade la loc / Nu găsesc alt mod de-a fi”.

În vremurile noastre, sentimen-tele nu mai au trecere. Apoi, brusc, vine o vreme când perspectiva se frânge. Totul se contractă, spatiu si timp, si prin aceasta, singurătatea se cerne ca o zăpadă neverosimilă a unui început crud de anotimp nefiresc. Ana Il a intrat pe poarta acestui început, legitimându-se prin poezie. Urma liricii sale din acest al doilea volum (primul, în aceeasi notatie dramatică, se cheamă ,,Uriel, îngerul...”) este si mai apăsată pe grumajii acestei lumi care si-a uitat esenta si-si risipeste valorile sufletului. Zice poeta: ,,Dragostea e o pasăre/ ce zboară prea sus/ Lumea e o lume de priviri în jos”. Astfel Ana Il ne întoarce cu fata spre lumina neîntinată a vietii prin vama durerii.

Liviu Comsia

VEGHEAM LA STYX, memorii

de Ioan-Victor Pica

sau Coborârea în infern si ridicarea la cer

Ed. Dealul Melcilor, Brasov, 2000

Nu, nu cred să fi citit ceva mai zguduitor despre durere, despre suferinta aceea ce n-o poti spune nimănui când esti lovit cu botul cizmei în fluierele picioarelor, când esti supus succesiv socurilor electrice, devenind o masă amorfă de carne strivită, pe care numai găleata cu apă rece aruncată asupră-ti te readuce la viată, când pumnii te izbesc în cap, în gură, în nas, în piept, coaste, si unde nimeresc, însotiti de înjurături legate mai ales de numele sărbătorii sacrificării mielului lui Dumnezeu – Pastele –, când se dă cu bâta în tine ca într-un sac, când esti aruncat în bezna celulei si-acolo putrezesti zile, nopti, luni si ani, când spargi la piatră cu ultima ta resursă fizică, chinuit de teribila si neostoita foame, când sobolanii te pândesc să cazi pentru a te devora, când tai la stuf cu secerile acelea enorme pe un ger năpraznic si-n apăsătorul cenusiu al cerului si-al stufului, când atâtea si atâtea se abat asupră-ti, nu un an sau doi, ci încă multi în sir, luându-ti toată tineretea, atunci cum să nu devii si tu fiară si să încerci să le plătesti măcar 1% din toată suferinta ta? Si totusi, nimic din ceea ce ar trebui, la rându-i, să fie o cumplită răzbunare. Măcar pe calea cuvântului, a focului lui. Nu e nici aceasta, ci doar mărturia: Yo so lovi! (Eu am văzut (trăit) aceasta) cum scria pictorul Goya sub desenele ce redau ceea ce lasă zeul urii – războiului – în urma sa. Styx-ul este râul ce desparte viata de moarte. Luntrasul Caron transportă cu barca sa de pe un mal pe celălalt sufletele celor ce trec de-aici acolo pentru triere. Nefericitul condamnat, având încă o pâlpâire de viată în el, stă pe malul de dincoace si priveste tot infernul de dincolo, prin care, de fapt, a trecut, parcurgând drumul invers. S-a întâmplat o minune, ca de dincolo să revină pe tărâmul ăstălalt, de unde a fost smuls. În rest, siruri, convoaie nesfârsite de detinuti bătând închisorile (Aiudul, Gherla, Jilava, Pitestiul), cabinetele si sediile securitătii, camerele de tortură, santierele de muncă istovitoare: Culmea, Periprava, Peninsula, în dube-camion, în dube-tren, cufundati în mizeria fizică a trupului, pe care totusi îl ai, mereu cu aceeasi motivatie a ,,reeducării”, mereu cu acelasi apelativ: ,,banditule”, ,,banditilor”. Curios, nu e dat termenul similar pentru detinutele-femei, ale căror tipete se aud sfâsiind noptile: Copilul, nu-mi omorâti copilul! (e vorba de cel ce-l poartă în pântec) si asa mai departe. Simti un gol în stomac, dai din colt în colt, întinzi bratele să apuci pe cineva, pe oamenii aceia-fiare, pe toti cei ce au semănat teroare si moarte. Dar aceia nu mai sunt, de fapt, sunt, dar s-au pierdut, e un paradox aici; sunt, sigur că sunt, si sunt si victimele lor, atâtea câte mai trăiesc, oamenii acestia subreziti, care depun mărturie, fiindcă atâta le-a mai rămas. În rest, totul dispare, se estompează în timp si istorie. Dramatic, nedrept. Si-n fond, cui si la ce ar folosi efectuarea unei judecăti? Tăvălugul porneste, cine-l poate opri? Si totusi, trebuie oprit, prevenit, făcut ceva, c-altfel ideea de ratiune nu ne mai poate călăuzi. Or tocmai pentru aceasta au supravietuit oamenii acestia. Si pentru aceasta scriu cărtile acestea. Trupul lor a sângerat, de-acolo din infern, ochii lor au stat pironiti mereu asupra cerului la care au sperat să se ridice din nou, după un drept firesc al naturii. ,,Vegheam la Styx” este o carte despre tragic, eroic si sublim, într-o proiectie cosmică si-ntr-o continuă căutare a sperantei. Am parcurs-o cu lacrimi în ochi, simtind tot timpul nevoia de a întinde mâna si a pipăi urmele cuielor, nu din starea de necredintă, ci de vinovătie.

Ion Topolog Popescu

ISPITA. Reportaj (DIAVOLUL SI MOARTEA)

de Peter Turrini

Teatru: colaborare brasoveano-vieneză

Recenta premieră cu piesa ,,Ispita. Reportaj (Diavolul si Moartea)” de Peter Turrini, la Sala ,,Studio” a Teatrului ,,Sică Alexandrescu”, oferă – cel putin – două elemente de noutate, remarcabile în sine. În primul rând, contactul cu un exceptional dramaturg mai putin cunoscut publicului românesc. Apoi, spectacolul este produsul colaborării teatrului brasovean cu doi reputati oameni de teatru din Viena – Camelia Tino (semnatara regiei) si Geirun Tino (traducătorul textului) –, originari din România. Nu mai putin inedită (prin alternarea socantă a limbajului expresionist cu detalii de un naturalism crud si elemente moderniste, neomoderniste) este formula de spectacol pentru care a optat regizoarea. Scenografia lapidară (cele câteva obiecte compun un decor sumar, dar cu atât mai bogat în sugestii) transferă ,,greutatea spectacolului” pe prestatiile actorilor. ,,Duty-free”-ul dintre ,,scenă” si ,,sală” este nivelat de orice convenientă, încât receptarea poate crea ocupantilor primelor rânduri senzatii tactile si olfactive. Spectatorul devine, astfel, parte integrantă a viziunii postmoderniste asupra unui altfel de ,,azil” de noapte, se năruie împreună cu personajele în cotidianul cenusiu, ,,colorat” doar de voluptatea păcatului. Căci există în textul piesei lui Peter Turrini câteva cuvinte, le rosteste unul dintre personaje (fără a le imprima însă tenta declamativă din ,,Azilul de noapte”), despre ,,om”, scris de această dată cu literă mică. Pentru că pastorul Cristian Bley (întrupat în spectacol de Andrei Ralea) este un om obosit de propovăduirea preceptelor morale, fata lui pare să transmită (este cel mai expresiv rol în care l-am văzut în ultima vreme pe Andrei Ralea, acesta pare
să-i vină ca o mănusă) o stare de lehamite, un scepticism emilcioranian, cu posibil punct de plecare în sufism, doctrina mistică pentru care păcatul reprezenta singura cale spre izbăvire si căreia Omar Khayyam (pentru care ,,Sfântul din Montparnas” nutrea o mărturisită afectiune) i-a dat expresia literară a robaiului: ,,Khayyam, pentr-un păcat, atâta jeluire – ce rost are?/ Durerea dacă nu-ti aduce izbăvire – ce rost are?/ Acel ce nu păcătuieste nu va fi iertat./ Iertarea-i pentru păcătosi. A ta mâhnire – ce rost are?” Deci, pastorul acceptă ispitirea Diavolului si, asemeni poetilor post-islamici, care cutreierau cârciumile si templele păgâne, el se lasă absorbit de mediile imunde ale societătii de consum, are revelatia lumii demitologizate în care până si locul Mariei Magdalena, singura care a reusit să iste un val de duiosie erotică în sufletul de ascet al Mântuitorului, este luat de o femeie gonflabilă. O lume a prostituatelor, alcoolicilor si drogatilor, închipuită de autor, dar si de regizoare, ca o alternativă postmodernistă la ,,Azilul de noapte”. O colcăială de dezlăntuiri ce naste starea de incomprehensiune, imposibil de a fi depăsită, decât prin ironie sceptică sau tragica disperare. Si finalul spectacolului este, cu adevărat, de tragedie antică. Gestul lui Cristian Bley de a-si reteza limba, tăind astfel puntea dintre LOGOS si ADEVĂR, este tot atât de cutremurător ca si acela de la sfârsitul lui ,,Oedip Rege”, când protagonistul tragediei lui Sofocle cere să i se scoată ochii pentru a nu mai vedea păcatul căruia i-a devenit victimă prin destin, cum nelinistitor este (trebuie să fie) mesajul despre criza de identitate morală/ religioasă a lumii în care trăim, pe care piesa lui Peter Turrini, pare a ni-l transmite. Dar, în mod paradoxal, pentru a-i spori dimensiunea tragică, trama este postmodernizată, spectacolul devine un reportaj realizat cu elaborată detasare de Karin (Constanta Comănoiu), suferinta lui Bley se integrează ,,faptului divers” pe lângă care trecem adesea cu insensibilitate, si aceasta ca expresie a propriei noastre însingurări. Asadar un spectacol cu un larg registru de sugestii, pe care întreaga distributie îl sustine prin partituri interpretative de o intensitate coplesitoare. Sunt tentat să afirm că ,,regalul actoricesc” apartine Virginiei Itta Marcu, o actrită iubită de public, care prin nesecatul izvor al tineretii sale profesionale, prin longevitatea artistică, pare să fi reiterat în spatiul scenei brasovene destinele unor mari doamne ale teatrului românesc ca Silvia Ghelan sau Leopoldina Bălănută, si care si în acest spectacol, dă verosimilitate unui zbucium sufletesc bogat în nuante si conotatii, de la instinctul matern, îmbrăcând forma disperării animalice, în momentul în care Magda Schneider asistă la încercarea de suicid a pastorului, si până la ipostazierea unor trăiri, sugerând-o – parcă – pe Maria Magdalena. Există însă un personaj fără al cărui periplu secventele spectacolului s-ar destrăma. El este Mudi Hoffmann, interpretat de Marius Cordos, un actor cu resurse extraordinare. Dar cu fortă aproape egală se impun si personajele cărora le dau viată scenică: Viorica Geantă Chelbea, George Custură, Vlad Jipa. Cu alte cuvinte, un spectacol pe deplin împlinit.

Nicolae Stoie